România atipică: Decalajele dintre economie, PIB și societate. Indicatorii macro prin criză

Tabelul de mai jos este elocvent pentru evoluția câtorva puncte interesante din economie și societate, în cei 5 ani de criză, și vom face apel în această analiză la datele pe care el le prezintă.

1. PIB-ul crește, investițiile scad

PIB –ul a revenit în apropierea nivelului maxim atins în anul 2008 sub efectul de antrenare al industriei, care a marcat o performanță consistentă ( +18,3% ) și a dat tonul general al revenirii economice.

De altfel, această ramură deja recuperase aproape încă din 2010 reculul inevitabil din 2009 și a tras toată economia după ea.

Atunci când creșterea industriei a fost ceva mai mică, atunci și PIB-ul a avut un avans modest (vezi situația din anul 2012).

(Citiți și: ”Valentin Lazea / Creșterea Produsului Intern Brut: dorințe, posibilități, probleme”)

Investițiile în economia națională au scăzut în 2010 până la un minim de circa 66% din referința dată de anul 2008, au revenit la aproximativ 75% în 2011, pentru a se reîntoarce la 66% în 2013.

(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)

Dat fiind decalajul în manifestarea efectelor între investiții și momentul când acestea se transpun într-o producție sporită se poate argumenta că sumele importante alocate în 2007 și 2008 au permis o amortizare relativ bună a șocului din 2009.

Mai mult, creșterea investițiilor din 2011 și-a dus contribuția la performanța de anul trecut. Din păcate, evoluțiile din 2012 și 2013 nu sunt de bun augur pentru 2014 și 2015.

2. Productivitatea muncii crește spectaculos, salariile se diminuează în termeni reali

De remarcat evoluția puternic crescătoare a productivității muncii în industrie din intervalul 2009 – 2010.

Acesta nu a reflectat o producție mai mare, ci un efort de restructurare transpus în scăderea numărului de locuri de muncă și păstrarea producției cu un număr scăzut de salariați.

(Citiți și: ”Investițiile străine directe: 25% din locurile de muncă și 60% din cifra de afaceri totală. Cheia e la productivitate”)

În 2012, productivitatea muncii a scăzut, dar nu prin diminuarea producției, ci prin angajarea unui număr sporit de personal în raport cu rezultatele.

În timp ce productivitatea muncii în industrie a crescut cu aproape 50% în termeni nominali pe parcursul celor cinci ani de criză, câștigul salarial mediu net pe economie a avansat doar cu ceva mai mult de 20% în termeni nominali, ceea ce a dus la o diminuare de circa cinci procente în termeni reali. Ceea ce duce la apariția unei dileme.

Ori recompensarea forței de muncă a fost limitată față de rezultatele obținute, ori a avut loc o ajustare în raport cu nivelul nesustenabil în 2008.

(Citiți și: ”Provocarea pentru economia României: creșterea productivității peste jumătatea mediei din UE. Calea de urmat”)

3. Scade gradul de ocupare, dar scade și șomajul

Fapt bizar, în economia românească numărul salariaților din economie și numărul șomerilor înregistrați evoluează sincron. Când scade ocuparea, scade și șomajul, când crește ocuparea, crește și șomajul.

Ceea ce contrazice bunul-simț, dar ține de specificul național al acordării beneficiilor de șomaj și de costurile de oportunitate pentru înregistrarea, la care se adaugă plecarea/revenirea în țară a unei părți din forța de muncă.

Cert este că, deși anul trecut s-au pierdut cam un sfert de milion de locuri de muncă în raport cu 2008, rata șomajului a fost mai redusă cu peste două puncte procentuale.

Dar rămâne de elucidat cum rămâne cu creșterea pensiilor, acordate din taxarea acestor salarii și, mai nou, cronic subvenționate din bugetul de stat. Interesant, cele cinci procente scădere de salariu real seamănă foarte bine cu nivelul majorării de TVA, survenite la mijlocul lui 2010.

4. Ce se vede în consum

Cât privește efectul crizei asupra capacității populației de a achiziționa bunuri și servicii, la comparația între 2008 și 2013 ne așteaptă o surpriză majoră. Comerțul cu amănuntul se află la cota -13% iar cel cu automobile la -41%, în timp ce serviciile de piață prestate către populație au înregistrat o diminuare mai mică de un procent.

Avem aici explicația percepției mai pronunțate de scădere a nivelului de trai decât s-a produs în realitate, deoarece declinul a fost mult mai mare pe partea tangibilă a consumului și aproape inexistent pe partea de servicii.

(Citiți și: ”Consumul și creșterea economică versus puterea de cumpărare și grija zilei de mâine”)

Dacă statistica ne dă în medie refacerea nivelului general de trai din 2008 în 2016, revenirea la același nivel de consum material ar urma să se producă încă și mai târziu, cu un decalaj de unul-doi ani.