BlogPost.Timpul.md

Bourul: simbolul dispărut al Moldovei

04-bour

„Eu ştiu că l-am văzut aievea, între stele şi mine. Eu ştiu că mai trăieşte acolo, în fund sălbatec de munte, şi că se arată noaptea – ca o mustrare grea. Eu ştiu că s-ar arăta şi ziua dacă am fi demni de sfânta pecete a Moldovei uitate”, scria nostalgic C. Rosseti Bălănescu în editorialul Taurul negru, publicat în anul 1937 în prestigioasa revistă de vânătoare şi chinologie „Carpaţii”. Dincolo de cugetarea dureroasă a scriitorului, bourul rămâne un animal de legendă despre care nu ştim multe lucruri. Demult dispărut, confundat mai mereu cu ruda sa, zimbrul, bourul nu este doar strămoşul direct al tuturor vitelor domestice, ci şi animalul simbol care a înobilat blazonul Moldovei timp de sute de ani. Acum este doar una dintre speciile de animale distruse până la extincţia totală de lăcomia şi inconştienţa oamenilor.

Puternicul Bos primigenius primigenius- strămoşul direct al vitelor domestice din prezent se pare că a apărut undeva în perioada pleistocenului şi a avut centrul genetic în nord-vestul Indiei, de unde s-a răspândit în Eurasia şi nordul Africii. Pe un teritoriu imens, cuprins între Insulele Britanice şi Peninsula Coreeană, plus Africa din Maroc până în Egipt, paleontologii au identificat trei specii de bour cu populaţii distincte. Bourul asiatic (Bos primigenius nomadicus) era relativ mic, avea culoarea roşcată, o constituţie îndesată şi trăia în India. Bourul african (Bos primigenius africanus) trăia în Africa şi era mai zvelt decât cel indian.

Ultima specie de bour, cel care a trăit şi pe meleagurile noastre, era impunătorul bour
european (Bos primigenius primigenius). Era cel mai masiv şi agresiv bour, mult mai mare
decât rudele sale şi a fost strămoşul direct al raselor primitive de vaci din Europa şi Asia
Centrală. 
Bouri pictaţi pe frescele rupestre de la Lascaux    
Bouri pictaţi pe frescele rupestre de la Lascaux
Bourul era mai mare şi mai solid construit decât vitele domestice sau chiar cele sălbatice.
Era prin urmare mai mare chiar decât zimbrul, ruda sa sălbatică cu care este cel mai adesea
confundat cu toate că aveau înfăţişări sensibil diferite. Taurii de bour erau de culoare neagră
complet, cu excepţia unei dungi albicioase care se întindea pe toată lungimea spatelui, detaliu care
s-a mai păstrat şi astăzi la unele rase veci de vite, care poartă încă unele gene comune cu ale
bourului. Vacile şi viţeii aveau un colorit diferit, în nuanţe de maron-roşcat. Dacă privim o
reconstituire a bourului taur, ne pare cumva un taur supradimensionat de corrida.
Cu toate acestea, sunt diferenţe mari între cele două exemplare. Lăsăm la o parte că pe baza
scheletelor de bour, specialiştii au calculat că un asemenea mascul adult putea atinge chiar 1.500
kilograme greutate, comparativ cu cele 400-500 kilograme ale taurilor de corrida, bourii aveau şi
alte diferenţe.
Schelet complet al unui taur de bour expus la Muzeul de Zoologie din Copenhaga  
  Schelet complet al unui taur de bour expus la Muzeul de Zoologie din Copenhaga
Proporţional, bourii aveau membre mai lungi şi mai zvelte decât ale vitelor domestice, constituţia lor
fizică era mai atletică şi mai musculoasă, iar coarnele erau sensibil diferite. De fapt frumoasele şi
uriaşele coarne de forma relativă a unei lire, erau una din caracteristicile fiziologice ale acestei
bovide sălbatice. Bourii din regiunile reci ale Eurasiei (inclusiv teritoriul de azi al României, unde în
trecut clima era mai rece decât la ora actuală), atingeau cele mai mari dimensiuni, un mascul
atingând în medie între 155-180 centimetri înălţime în dreptul greabănului.

Vacile de bour nu prezentau doar un colorit diferit, ci şi talii şi dimensiuni mai modeste.Bourii,
preferau zonele joase de silvostepă presărate cu mlaştini şi cursuri de ape.
Reproducerea la scală a unui taur şi vaci de bour comparativ cu talia unui om
din zilele noastre    
Reproducerea la scală a unui taur şi vaci de bour comparativ cu talia unui om din zilele noastre
Ocupau un habitat diferit de al zimbrilor care căutau mai ales pădurile dese din zonele
înalte, de preferinţă fără multe surse de apă, atât de apreciate de bouri.
Viaţa unui uriaş agresiv- pe timpul primăverii şi verii, bourii se hrăneau cu ierburi diverse, graminee
şi frunze ale arborilor şi arbuştilor, plus fructe de pădure. Iarna, scurmau zăpada în căutarea ierbii
uscate, asemeni cerbilor, bizonilor, zimbrilor şi altor erbivore din prezent. Tot în anotimpul alb, se
hrăneau cu scoarţă de copac şi ramurile mici ale arbuştilor.
Ultima turmă de bouri, care a supravieţuit pe un domeniu de vânătoare a regilor polonezi, era
hrănită cu fân pe timpul iernii. Se pare că gestaţia la bouri dura aproximativ 6 luni de zile, după
care vacile fătau un singur viţel, întotdeauna în mijlocul primăverii. Viţeii erau protejaţi furios în
primii ani de viaţă de către toţi membrii turmei.
Tăuraşii îşi părăseau turma odată ce se apropiau de perioada maturităţii sexuale, fiind mereu în
căutarea altor turme. Bourii trăiau în turme mixte alcătuite din femele, viţei şi taurii adulţi care
protejau turma de rarii duşmani naturali pe care îi aveau. Se pare că taurii bătrâni trăiau în mici
grupuri, asemenea celor de bivol sălbatic african din zilele noastre.
Bourii aveau puţini duşmani naturali. Arareori, o haită de lupi sau vreun urs încercau să
doboare un viţel sau vreo vacă rătăcită, masculii adulţi erau aproape invulnerabili.
Foarte rar, un grup de lei de peşteră (Panthera spelaeus), specie cu mult dispărută
înaintea bourului, încercau să atace un astfel de colos irascibil.
Bour reconstituit într-un muzeu din Berlin    
Bour reconstituit într-un muzeu din Berlin
Singuri, oamenii i-au vânat până la exctincţia totală, bourul fiind una dintre speciile de animale care
au dispărut exclusiv din cauza omului. A fost vânat cu aceeaşi ardoare de oamenii de peşteră, apoi
de triburile tracilor, grecilor, germanicilor, celţilor, romanilor, până la nobilii polonezi care au fost
ultimii oameni ce i-au pus cruce definitiv bourului.
Prin urmare vânarea celui mai mare şi mai periculos mamifer sălbatic european, a fost din cele mai
vechi timpuri o probă iniţiatică rezervată exclusiv războinicilor cei mai viteşi, care aveau astfel
ocazia să-şi demonstreze bărbăţia şi să-şi consolideze poziţia socială între cei mai buni luptători din
comunitate.
Chiar după apariţia armelor de fier, bourii s-au dovedit a fi adversari exterem de dificili şi periculoşi,
foarte rezistenţi la răni.
Nu lasă nicio îndoială în acestă direcţie descrierea pe care le-o face Cezar în memoriile sale:
Ca mărime, sunt mai mici decât elefanţii, ca înfăţişare, culoare şi conformaţie sunt ca taurii negri.
Puterea lor este mare şi mare le este şi iuţeala, ei nu cruţă nici oamenii, nici animalele odată ce i-
au zărit. Sunt prinşi cu trudă în gropi adânci, apoi omorâţi. Tinerii  barbari se călesc prin această
vânătoare anevoioasă şi se antreneazăaşa pentru război. Cei care au omorât mai multe animale de
acest fel primesc laude mari dacă aduc coarnele ca dovezi în faţa tuturor. Bourii nu se pot obşnui
cu oamenii şi nu pot fi îmblânziţi chiar de sunt prinşi de mici. Ca mărime, conformaţie şi înfăţişare,
coarnele lor se deosebesc cu mult de ale boilor noştri. Ele au multă căutare căci pe dinafară se pot
îmbrăca cu argint şi servesc drept cupe la marile ospeţe”.
Creaiul unui bour din perioada Holocenului, expus la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din Berlin  
  Creaiul unui bour din perioada Holocenului, expus la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din Berlin
Prin urmare uciderea bourilor se făcea mai ales prin gonirea acestora spre gropi-capcane mascate
cu frunze şi ramuri, la fel cum erau vânaţi de oamenii peşterilor. Rar erau doborâţi de războinicii
care riscau să se apropie de ei pentru a-i răni cu săgeţi şi a-i ucide ulterior cu suliţe, spade şi
securi. Tinerii războinici germanici  se căleau prin această vânătoare extrem de periculoasă,
primind dreptul de însurătoare în urma participării la hăituirea şi uciderea bourilor, zimbrilor şi
urşilor.
Acest rit de trecere era prezent şi la triburile geto-dacilor. De altfel, obiceiul s-a propagat
în timp şi la români. Într-o legendă din Valea Drâmbovnicului, ciobanul Bucur vrând să
întemeieze Bucureştii, socotea că feciorii săi sunt buni de însurătoare atunci când vânau
primul bour sau zimbru.
Romanii aveau să cunoască bine bourii din Dacia, dovadă fiind imortalizarea bourului pe Columna
lui Traian, alături de mistreţ şi cerb, animale sălbatice la rândul lor, ceea ce exclude eventuala
redare a vreunui bou domestic. Bourii noştri şi vânătoarea lui Dragoş Vodă.
Pe vremea când existau, se pare că bourii erau într-atât de periculoşi pentru aomeni, încât regăsim
aşa-numitul „periculos taur negru” în mitologiile şi legendele tuturor popoarelor.
La noi, bourii au lăsat mărturii bogate şi variante în toponimii, mitologie, legende, heraldică,
onomastica locală, medicina veche, botanică, ba chiar şi în ornitologie, unde o specie de stârc a
fost numită buhai de baltă (Botaurus stellaris) pe baza glasului său aspru şi înfundat asemănător
mugetului de buhai, denumire ancestrală românească pentru taurii de bour.
Pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite numeroasele resturi osteologice care provin din mai
multe epoci geologice, fapt care demonstrează abundenţa populaţiilor de bouri pe aceste
meleaguri, din Epoca Pietrei până în Evul Mediu. Din nefericire, bourii au fost consideraţi şi de
către strămoşii noştri drept vânat deosebit, rezervat capetelor încoronate sau, după cum am văzut,
tinerilor luptători care doreau să-şi confirme curajul.
Nu este exclus nici ca bourul să fi dispărut şi din cauza dispariţiei treptate a păduruilor şi a zonelor
sălbatice. Celebrele câmpii din vechime, acoperite cu lacuri şi mlaştini cu stufărişuri imense, cu
zăvoaie şi stejărişuri, cu păşuni inundabile au fost teritorii imense inaccesibile pe atunci
comunităţilor mici de oameni, formau fără îndoială un habitat perfect pentru turmele de bouri.
Sigiliul domnesc al voievodului Petru Rareş    
Sigiliul domnesc al voievodului Petru Rareş
Cert este că bourul a dispărut întâi din Transilvania, apoi din Moldova, şi în cele din urmă se pare
că ar fi dispărut din Ţara Românească. Această ipoteză ia în calcul toponimia, conform căreia
adevărata patrie a bourilor de la noi a fost Bărăganul împădurit de odinioară, cu luncile
inundabile ale Călmăţuiului şi Buzăului, în continuare cu Câmpia Siretului de Jos, dar mai
ales Balta Brăilei, ultimul refugiu al bourilor de pe meleagurile noastre.
Epocal este momentul centralizării şi unificării Ţării Moldovei de către Dragoş un voievod român
coborât din Maramureş, care la fel ca Moldova a fost dintoteauna unul dintre ţinuturile locuite de
Dacii Liberi. Dragoş se afla în urmărirea unui bour rănit de săgeată, care străbătea o apă pentru a
scăpa de urmăritorii săi. Căţeaua sa de vânătoare, pe nume Molda, s-a aruncat cu bravură în ape
pe urmele bourului.
Din nefericire apele învolburate au fost prea puternice pentur căţeluşa care astfel s-a înecat. După
ce într-un final, Dragoş a ucis bourul, voievodul îndurerat de pierderea credincioasei
sale prietene patrupede, a denumit râul Moldova în amintirea căţeluşei. De la râul
Moldova, denumirea s-a transferat foarte repede şi asupra noii ţări populată deja de
comunităţi de români conduse de cneji care l-au primit pe Dragoş să le fie domn
unificator.
Imagistica bourului s-a transmis apoi şi în heraldica atât de caracteristică Moldovei, unde capul de
bour este omniprezent în sigiliile tuturor domnitorilor acestei provincii româneşti. Mai mult, efigia
bourului împodobeşte şi în prezent drapelul Republicii Moldova.
Stemai Moldovei lui Ştefan cel Mare  
  Stemai Moldovei lui Ştefan cel Mare
Se pare că imaginea bourului nu ar fi de inspiraţie strict modovenească, ci provine din
Maramureşul voievodal. În aceste condiţii, nu este deloc exclus ca Dragoş Vodă să fi provenit dintr-
o veche familie nobiliară românească din Maramureş, al cărei sigiliu să fi reprezentat bourul.
Oricum, primele imagini ale bourilor în heraldica popoarelor europene, provin din Moldova, ulterior
efigiile cu bouri fiind preluate şi de voievodate, oraşe sau târguri din Polonia, Pocuţia, Ţările Baltice
sau Germania.
Oricum, cel mai vechi document emis de cancelaria Moldovei, care s-a păstrat original până în
zilele noastre, a fost emis de voievodul Roman Întâiul şi este datat la 30 martie 1392.
 Nu se ştie exact data la care au dispărut bourii din ţările române. Pe baza cronicilor care-i
amintesc, cercetătorii estimează că acest falnic animal ar fi dispărut în totalitate de pe meleagurile
noastre undeva între secolele 13-14. Pe baza unui document istoric atribuit lui Sebastianus
Musterus, istoricul şi publicistul Adalbert Szalai susţinea că bourul s-a stins din Ardeal în jurul
anului 1400, iar în Moldova cam pe la anul 1460.
Pe baza confuziei demonstrabile pe care Dimitrie Cantemir o face în lucrarea Descriptio
Moldaviae, bourul dispăruse deja la data la care domnitorul moldovean îşi scria opera.
Nici în restul Europei, bourii nu o duceau mai bine. Creşterea populaţiilor umane, avântul
agriculturii, perfecţionarea armelor, au dus cu toate la dispariţia celor mai mari bovide sălbatice de
pe Bătrânul Continent. Dacă bourii din Peninsula Italică au dispărut încă de la începulul Mileniului
Întâi, după cum atestă documentele vremii care vorbesc de faptul că romanii trebuiau să importe
bouri din colţurile imperiului pentru luptele din Colloseaum, situaţia a continuat să se agraveze de-a
lungul timpului.
Între secolele 13-14, bourii au dispărut din Germania, Ungaria şi Rusia, pentru a mai supravieţui
puţin în voievodatele româneşti şi în regatul polon. De fapt, ultimii bouri au surpavieţuit în Polonia
până spre mijlocul secolului 15.
În anul 1476, mai supravieţuiau doar două mici turme pe domeniile de vânătoare ale regilor
polonezi, după ce ducii de Mazovia le donaseră coroanei. La începutul secolului 16, mai exista un
singur nucleu de bouri în pădurile de la Wiskitki şi Jaktorow. Documentele vremii ne spun că în anul
1566 mai trăiau doar 24 de bouri în pădurea Jaktorow, pentru ca inspctorii regali să descopere în
anul 1602 doar trei tauri şi o vacă de bour.
În anul 1620 a murit şi ultimul taur de bour din lume, pentru ca în anul 1627 să moară şi
ultimul exemplar de bour din lume, femela rămasă stingându-se din cauze naturale.
Imaginea unui bour, desen din secolul 16    
Imaginea unui bour, desen din secolul 16
Aşa a dispărut de pe scena istoriei unul dintre cele mai magnifice animale care au trăit vreodată.
Cauzele au fost multiple, constând în vânătoare fără oprelişti, dezinteres, corupţie, competiţia
provocată de vitele domestice, bolile transmise de aceste vite care intrau în contact cu bourii, şi nu
în ultimul rând distrugerea habitatului natural.
În seculul trecut au existat unele încercări de recreere a bourilor, cu precădere prin înmulţiri
selective a unor rase vechid e vaci europene precum Maronesa. Cu toate acestea, încercările nu
au avut succesul scontat. Genele pure ale bourilor au fost pierdute pentru totdeauna. Imaginile lor
au mai rămas în desenele şi grevurile vechi, scheletele din muzee şi reproducerile fidele pe baza
imaginilor pricesare şi reconstruite cu ajutorul programelor performante de calculator.
sursa: descopera.ro
blogpostt

Dacă ți-a plăcut acest articol, urmărește BLOGPOST.MD pe TWITTER!

 
 
 
 
 
 
 
 
 
Nume: *
Adresa de email: *
nu se publica
Pagină web
Comentariul*
 

 
 
 
De acelasi autor
 
 

Sfaturi de beauty pentru 2015

 

Înnoirea fardurilor, folosirea unor produse ce oferă protecţie solară şi mai multă odihnă se numără printre sfaturile de înfrumuseţare şi întinerire pe care le poti adopta in 2015. Iata cateva sfaturi oferite de specialistii din online: Faceţi curat în trusa de machiaj Produsele de machiat ar trebui schimbate de două ori pe an. Aruncaţi orice... (1 Sfaturi de beauty pentru 2015 )

Ulei de măsline: efecte miraculoase pentru frumuseţe!

 

Există numeroase creme şi remedii cosmetice pentru piele, iar produsele gata preparate sunt, într-adevăr, convenabile şi uşor de folosit. Dar utilizarea uleiului de măsline ca atare sau combinat cu alte ingrediente poate face miracole! De fapt, folosind atât uleiul de măsline din sticlă cât şi săpunurile şi produsele pe bază de ulei de măsline pentru... (0 Ulei de măsline: efecte miraculoase pentru frumuseţe! )

Migdale pentru inimă sănătoasă

 

Migdalele menţin sănătatea inimii şi combat celulita, au relevat şase studii noi efectuate de cercetătorii americani, prezentate la Congresul Societăţii americane pentru nutriţie din San Diego, informează dailymail.co.uk, citat de Mediafax. Conform celor şase studii ale cercetătorilor americani, migdalele sunt bogate în nutrienţi, în grăsimi mononesaturate benefice şi vitamina E, cu efect protector împotriva razelor ultraviolete şi... (4 Migdale pentru inimă sănătoasă )

 
 
Vezi toata lista de bloggeri
 
 
 
Ultimele
Comentarii

  来源: 沧州金辉压瓦机械设备厂   电 话:0317-8086188   传 真:0317-8086199   手 机:13832771638  15133711101   Q    Q:59458991       49870222   联系人:王经理   邮 箱:59458991@qq &

'Un verso en lugar de inspiración en el canción,Gafas de sol Ray Ban Barato, 'Man A Mirror ',Gafas Ray Ban …

A continuación se presentan análisis de los lugares que visita (o va a visitar aún) en su. CliffObviously,Barato Nike Air …

Descubra jugar agresivamente poker la utilización de este tipo de juego,zapatos air jordan Outlet, alternativa en sus preocupaciones es casi …

  It's possible to bet any amount in the event that it's in the table minimum and maximum.One-roll bets differ …

 
 
Vrei ca textul tau sa fie publicat aici?
Scrie-ne la info@blogspot.md

Vom publica acele articole care oferă perspective noi asupra temelor dezbătute în spațiu public și demonstrează o buna cunoaștere a subiectului abordat.

Inscrie-te acum sau Solicită blog